…DECAT O IARNA

Dragostea mea,
E tarziu si e prea tarziu; pentru mine si pentru noi. Ai vazut ca ninge? Nu a trecut decat o iarna peste noi, acum vor trece toate peste mine si peste tine, dar nu impreuna. Mi-e greu sa imi gasesc cuvintele. Poate nu le-am avut niciodata desi am crezut altfel. As fi vrut sa ai puterea sa intelegi ce vreau sa iti spun doar din sarutarile sau din privirile mele. As fi vrut sa imi citesti buzele si lacrimile. Ca sa nu fiu nevoit sa iti vorbesc sau sa iti scriu, parca se pierde mult asa din dragostea mea. Mi-au placut intotdeauna ochii tai. M-am pierdut in albastrul lor, de la bun inceput. Imi spuneai ca sunt asa pentru ca ai mancat multe albastrele atunci cand erai mica. Ridicol! Nu se poate sa fi mancat atat de multe! Te intrebam mereu de ce ai ochi atat de albastri desi cunosteam raspunsul. Insa imi placea sa aud povestea asta, o data si inca o data. Am uitat multe, voi uita si mai multe, pana cand abia imi voi aminti cum te chema. Dar nu voi uita ochii tai. Atat de albastri.
Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi noi, de timpul cand totul era pentru doi. Acum sunt singur si asta nu am multumeste. Stii, ochii mei nu au nimic special, nu am mancat nicio floare atunci cand eram mic. Dar ochii mei sunt tristi si nu pot ascunde asta. Ochii mei au plans prea mult de cand nu te mai privesc atunci cand te trezesti. Si mi se vede singuratatea si suferinta in ei, asa imi spun oamenii. Si eu le zambesc si le spun ca se inseala. Pentru ca nu mai stiu ce sa spun, nu am nicio justificare, nicio explicatie rezonabila.
Ninge frumos afara, prima data in iarna aceasta. Nu se aude niciun zgomot dar, daca asculti cu atentie, ai impresia ca auzi cum se asterne fiecare fulg de nea pe pervazul ferestrei. Maine vor fi aici o multime de fulgi impecabili, reci si neclintiti, frumos aranjati, unul langa celalalt, impreuna. E ciudat cum cele mai banale lucruri ma duc cu gandul la tine, la mine, la noi. Stiu ca tu nu vezi asta. Nu ai cum! Dar eu vad si simt ca ma sfarsesc incet, ma topesc ca si fulgii pe care i-am primit in palma larg deschisa. Asa sunt eu. Nu ma pot schimba. Probabil ca te-am iubit mai mult decat vei sti vreodata, probabil ca nimeni nu te va iubi la fel ca mine. Dar ce folos, nu? Ma intreb uneori ce rost mai au aceste randuri pe care le scriu seara de seara. Eu si cu strainii mei care citesc si, poate uneori, clatina usor din cap, in semn de aprobare. Ma enervez, ma supar, mai plang, mai rad uneori. Incerc sa traiesc singur, sa ma obisnuiesc cu “eu” in loc de “noi”. Mi-e greu, nu pot, nu vreau! Stiu care e calea dar mai vreau sa ma mai ratacesc un pic, sa mai bat pasul pe loc, s alas sa treaca timpul pentru ca…mai sper ca doar ai intarziat un pic si nu ca te-ai oprit din drum. Definitiv.
Te visez din ce in ce mai rar, plang din ce in ce mai rar si te sterg, putin cate putin, din sufletul meu. Pentru ca, doar asa, o sa pot sa merg singur, mai departe. Cu fiecare amintire pe care o pierd, imi pierd si bucatica de suflet de care era lipita. Sper doar ca, pana la final, amintirile pe care le arunc, sa nu fie egale cu sufletul meu. Cu tot.
Azi sterg amintirile cele mai dragi, cele cu zapada alba, pufoasa si cu ochii tai atat de albastri. Pentru ca nu a trecut decat o iarna peste noi!